luni, februarie 02, 2009

M-am mutat

După cum bine se vede m-am mutat. Asta mă tot chinuiam să fac de câteva zile.

Deci sunt pe http://waven.ro sau pe waven.ro sau pe http://www.waven.ro.

O să revin cu câteva din peripeţiile prin care am trecut în aceste ultime 3 zile cu mutarea de pe blogspot pe wordpress self-hosted. până atunci update la RSS sau bookmarks sau la blogroll-uri şi daţi-mi de veste dacă vedeţi prostii mari pe noul blog (sunt încă în lucru).

Emailul nostru de zi cu zi

Se dau 2 ştiri proaspăt culese se citesc şi se interpretează.


Avem prima ştire (via) spune că pentru a reduce birocraţia şi a eficientiza munca angajaţilor o companie a decis eliminarea funcţiei de Reply to all din meniul clientului de mail folosit intern.

Cealaltă ştire (via) ne anunţă că un grup de specialişti (:D) de la Stanford University lucrează la un proiect prin care mailurile vor putea fi trimise fără a specifica destinatarul. Pe baza conţinutului, sistemul aflat momentan în teste, va fi capabil să recunoască destinatarul trecându-se de la destinatarul format din biti şi caractere la destinatarul persoană fizică, cu anumite abilităţi fizice, psihice corespunzătoare subiectului
Cum va arăta deci viitorul, acum că tocmai ce-am citit cele 2 ştiri?

Pai exemplu: şeful trimite un mail celor 69 departamente din subordine despre, să zicem, savingul din firmă. Şefuţii celor 69 departamente transmit mailul mai departe futuţilor (scuze, da aşa e bancul) din subordine, cerându-le propuneri. Georgel, cel mai mic dintre cei mici, (pe scara ierarhica, ofc) dornic să rezolve cere detalii despre acţiune. Şi cum reply to all tocmai s-a scos, dar firma  exact ce-a implementat programul de la Stanford trimite mailul cu întrebările sale, precum şi câteva soluţii de moment, tuturor celor cărora acesta le-ar putea fi de folos/interes, în mai puţin de 2 ore de când l-a primit. Mailul său caută şi caută şi caută şi după ce se plimbă vreo 2 săptămâni prin toată lumea se-ntoarce la expeditor care între timp fusese dat afară pe motiv de neeficienţă şi inactivitate.

Sau sunt eu cârcotaş ....

Asta este artă?

duminică, februarie 01, 2009

In chinurile facerii

De 2 zile mă chinui să fac ceva. Nu vă spun ce c-o să râdeţi de mine că nu mă pricep. Da-i dau eu de cap şi revin.
Ideea era că n-o să prea mai intru p-aici până nu rezolv treaba ailaltă.

sâmbătă, ianuarie 31, 2009

Porn safe for work

Episodul 1 - Nailing your wife





Episodul 2 -  Roadsise ass-sistance


Paris Hilton prezinte vremea din Londra

Coafura rezistă ...



De veghe-n Ciorogarla de pomana

Se făcea că era o minunată dimineaţă de primăvară-vară, cândva acum aproape 13 ani, undeva pe teritoriul UM **** din pădurea din apropierea localităţii xxxxxxx de jos. Era pa când se îngâna ziua cu noaptea, duminica pe când toată suflarea de pe perimetrul UM dormea mai cu abitir, soldatul nostru (fost caporal dar datorită unei situaţii conjucturale deosebite, degradat) pleacă împreună cu colegii săi să-şi ocupe locul în postul de santinelă repartizat pentru acea zi. Paranteza. Trebuie spus că eroul nostru a avut de când se ştie o aversiune viscerală împotriva sculatului de dimineaţă, singura ora logică pe care deşteptătorul său natural o putea recunoaşte era acea de 10 am. Am închis paranteza.


Santinelele se schimbau încet, normal ca de atâtea ori mai înainte Stai! Stai că trag? Cine-i acolo? Parola! Caporalul de schimb la mine, ceilalţi  - pe loc răsunau prin pădure pe diferite tonalităţi şi timbre, voci răguşite, sictirite sau amare stricau armonia pădurii ce se trezea la viaţă. Şirul celor 9 soldaţi în proaspetele lor uniforme de camuflaj şerpuia prin pădure către penultimul post de gardă cel de la ieşirea secundară din unitate, aia cu bariera aia strâmbă pe unde ieşiseră ei din unitate în acea noapte de pomină, postul în care creşteau dudele alea nesimţit de mari şi de la care toţi veneau pătaţi şi pe mâini şi pe buze. Era întotdeauna mai mare râsul la postul de gardă, când se făcea descărcarea armelor, să-l vezi pe ăla de la postu' 12 mov liliachiu pe degete răspunzând candid la acuzele şefului de gardă "Bă, iar ai fost la dude?" cu un "Nuuu, să trăiţi. Se poate?".
Tot postul 12 era locul în care era cel mai mare perimetru de patrulat lucru bun pentru cele 3 ore lungi de gardă dar care avea şi cele mai multe ispite. Practic niciunl dintre toţi cei care făcuseră de gardă acolo nu scăpase fără s-o păţească într-un fel sau altul. Acolo majoritatea adormiseră, acolo pe arşiţa verii fiind singurul loc descoperit dintre toate, le era peste poate să nu dea o fugă pân-la umbra de la 10 metri distanţă şi ca un făcut atunci se găsea câte unu să treacă în control.
Era prea devreme şi prin capul lui treceau doar amintiri ale altor dimineţi de duminică petrecute în civilie pe care le revedea ca într-un film din alte timpuri. Trecu pe repede înainte la dimineaţa din vara trecută de după noaptea aia fantastică de pe plaja din Mamaia şi îi veni deodată poftă de o gură de vodkă, de restul ăla de sticlă pe care l-au vărsat pe nisip pentru prietenii care nu mai erau. Îşi aducea aminte de ochii ăia turbaţi care îl obsedau de atunci şi îşi jură, din nou, că odată scăpat avea s-o caute din nou. Şi s-o găsească. Trebuia s-o găsească de data asta.


Şi atunci se auzi strigat. Se depărtă de copacul lângă care zicea el, tocmai se rezemase de-o secundă, (aţipise vreo 5 minute, a zis căpitanul mai târziu) îşi aranjă ţinuta, chipiul de care era tare mândru îşi trecu mâna pe fierul armei de pe umăr şi se minună din nou de cât de rece poate să fie, luă poziţia de drepţi în faţa căpitanului şi-şi începu raportul. Ce a urmat deja făcea parte din altceva. Căpitanul, cu mustaţa aia  a lui neîngrijita ca de obicei şi cu vocea repezită de moldovean îi ceru staţia Motorola (erau dotaţi cu staţii din celebrul scandal Motorola şi erau oarecum mândri de asta) să-l cheme pe caporalul de schimb. Făcu o jumătate de răsucire spre dreapta către ciuperca unde ştia că-i fusese lăsată staţia de ce-l pe care-l schimbase. Şi îngheţă. 
Năuc, începu să caute. Pe sus, pe jos, pe sub ciupercă, pe lângă. Începu să se bâlbâie, când căpitanul îl întrebă ce are de nu-i dă staţia. Fuseseră prelucraţi că după armă, staţiile erau cel mai important obiect din dotarea unui soldat din gardă. Şi mai ales a unui grănicer. Deşi ei erau într-o nenorocită de pădure în mijlocul ţării, se simţeau mândrii că făceau parte din corpul de elită al grănicerilor. Zeci de scenarii începeau să se ţeasă în capul lui de la prietenul lui taximetrist care-i spusese odată că făcuse rost de o staţie pentru maşină de la cineva din armată pentru o sumă oricum enormă, până la cine ştie care dintre idioţii de colegi ai lui făcuseră o glumă şi acum el intrase în căcat. În capul lui se dezlănţuise iadul. 


Ştia că data trecută abia scăpase şi îl şi vedea pe colonel roşu de furie cum îl întrebă Ce mi-ai promis băi derbedeule, deja era roşu de ruşinea pe care ştia c-o s-o simtă. Se înţelesese atât de bine cu colonelul şi cu ginere-su, şeful de la DS, până când o sfeclise prima dată şi îşi promisese c-o să le recâştige încrederea. Şi acum asta. Toate astea pe când încă răscolea nenorocita aia de iarbă în căutarea nenorocitei de staţii. Uitase de căpitan, pe care acum îl vedea stând rezemat relaxat de barieră, vorbind la staţie. La staţia lui!!! Era a lui. Trebuia să fie a lui. Probabil când el căuta bezmetic căpitanul îi dăduse o mână de ajutor şi avusese mai mult noroc. Asta trebuia să fie. Şi faţa i se relaxă, ba parcă chiar zâmbi cu gândul la ce spaimă trase. Îşi şterse broboanele de sudoare îşi aranjă din nou chipiul mai pe ochi (ufff, iar trebuia să se tundă deja avea părul prea mare pentru un soldat de la gardă) şi calm şi încrezător se îndreptă spre căpitan. Îşi atinse din nou PM-ul şi un val de căldură îl învălui.
 

Ce a urmat avea să depăşească uneori cu mult gradul lui de înţelegere. Ca într-un film suprarealist avea să asiste la tirada făcută de căpitan până la apariţia SSG-ului şi CS-ului. Şi apoi împreună cu aceştia  De fapt, atât Robert caporalul de schimb, cel care era din axcelaşi oraş cu elîn marea de moldoveni şi unguri care-i înconjura, cât şi George sergentul de serviciu pe gardă care tocmai preluase serviciul erau la fel de năuciţi ca şi el.  S-au jurat mai târziu amândoi în faţa lui că n-au avut niciun amestec, că habar n-aveau despre ce avea să se întâmple, că  nici măcar căpitanul nu era acolo din proprie iniţiativă. A făcut apoi din nou arest. A făcut apoi din nou instrucţie. S-a reîntâlnit cu vechea lui mască de gaze, raniţa şi-a umplut-o iar cu bolovanii ăia noduroşi şi i-au umplut din nou bocancii de apă. Mai trecuse prin asta, ştia cum era. După 6 ore când ceilalţi se pregăteau pentru fotbalul de duminică după amiaza, pe terenul pe care el tocmai îl arase, l-au lăsat/ajutat să se ducă la masă. Iar apoi, după desert, a avut de scos haznaua. Normal că a borât tot nu mai conta. Apoi la arest, a apucat sa doarmă toată noaptea aşa cum nu mai făcuse de câteva luni bune de când tot făcea gardă. Dimineaţă a scos tot arsenalul corpului de gardă şi a curăţat toate armele până la prânz.
Apoi a urmat partea nasoală despre care doar auzise ca s-ar practica la ei în unitate. Nimeni dintre soldaţi nu o văzuse cu toate că poveşti ştiau cu toţii despre ea. A fost scos pe terenul de fotbal, din nou echipat cu masca pe figură, cu PM-ul lui agăţat de gât şi a fost împodobit. A aflat mai târziu c-a avut  atârnate pe el 10 PM-uri, 2 PSAL-uri o mitraliera grea precum si 2 AG7-uri. Tot mai târziu a aflat c-a alergat toate cele 100 de ture de teren câte primise ordin. Doar că pe la jumătate n-a mai rezistat, asta-şi aducea şi el aminte, şi şi-a scos masca de pe figură şi-a aruncat-o într-o poartă să ştie de unde s-o ia la final.


După asta, l-au iertat. Cu timpul aproape au uitat cu toţii. El a continuat să bage gardă şi-n timpul liber tocea cartea de economie şi pe cele de mate. Căpitanul îi devenise meditator la matematici şi-l susţinea pe cât putea. El i-a semnat biletul de voie când a plecat să-şi facă actele pentru dosarul de înscriere la facultate. Tot el i-a aranjat şi cu fişa medicală la policlinica armatei. Şi tot el , folosindu-se de uniformă l-a băgat în faţă la înscriere, şi-a rezolvat-o în juma de oră nu în 4 ore ca ceilalţi.  Iar cererea pentru permisie pe perioada examenelor tot el i-a înaintat-o colonelului. Şi tot el a fost cel care l-a chemat în biroul aceluiaşi colonel. Iar apoi a plecat.
Rămaşi singuri aproape bătrânul colonel şi tânărul soldat n-au vorbit mult. De fapt, acel Ştii ce-ai făcut! rostit cu voce tare de colonel nu i-a oferit prea multe de negociat. A ascultat semi-discursul despre responsabilitate, angajament, calea în viaţă şi aproximativele scuze ale colonelului şi-a a înghiţit în sec. Îi venea să plângă oarecum de nervi, c-a avut încredere în acelaşi om care-i garantase ceva şi-acum îşi lua cuvântul înapoi, dar n-a făcut-o. Nu l-a privit în ochi cu toate că atunci la cele 100 de ture o făcuse. Aflase, tot după, că la fiecare tură pe care-o dăduse ridicase capul în direcţia colonelului de fiecare dată când trecea prin dreptul lui, la început ca să-l privească în ochii prin geamul aburit al măştii iar mai apoi, pe măsură ce puterile-i piereau, era mai mult o intenţie. Acum i-a evitat privirea cât a stat în biroul lui dar i-a strâns mâna la plecare şi-a bâiguit ceva la plecare.


 Peste 3 săptămâni s-a liberat şi şi-a promis la ieşirea pe poarta unităţii, sa lase totul în urmă şi să uite, să uite tot ...  Asta până a auzit de povestea Ciorogârla!


(va urma)

vineri, ianuarie 30, 2009

Mediafax si furtul armelor

Cum în ultima perioadă n-am prea avut chef de ştiri dar văzând că lumea vuieşte despre nişte arme furate dintr-un depozit militar, zic deci, să mă informez! Search pe google, ştiri gârlă, aleg Mediafax, sursă serioasă. Şi încep:

"Ministrul Apărării Mihai Stănişoară [...] a refuzat să precizeze numărul armelor furate, explicând că este un element probatoriu important pentru derularea anchetei. Argumentul său a fost că ancheta ar fi îngreunată dacă autorii furtului ar afla din presă numărul armelor sustrase" - de aici 

Cum ar veni, hoţii sunt atât de proşti că trebuie să afle de la domnul ministru câte arme au furat!!! Nu-i ceva ciudat aici?



"Potrivit unui comunicat de joi al Parchetului instanţei supreme [...] lacătele depozitului unităţii din Ciorogârla au fost rupte". După care în comunicatul oficial citat mai jos "în timpul efectuării controlului magaziilor din incita unităţii, s-a constatat lipsa lacătelor de la uşile unui depozit, iar în interiorul acestuia au fost observate urme de sustragere de materiale"  - de aici.


Adică pe lângă faptul că eu ştiu că un lacăt poate fi spart, tăiat, distrus orice numai nu rupt, în comunicat scria clar că lacătul, de fapt era sublim, dar lipsea cu desăvârşire!!! Hai  că asta era simplă. Păcat!

"Gărzile sunt asigurate în trei schimburi, unul fiind în postul de pază (santinela), altul de veghe, pregătit să intervină în caz de urgenţă, iar ultimul la odihnă. Gărzile sunt de trei ore, durată care poate fi micşorată în cazul în care condiţiile meteo sunt nefavorabile.
În timpul gărzii, santinela nu are voie să părăsească postul şi trebuie să supravegheze şi să raporteze tot ce se întâmpla în aria sa. În posturi sunt instalate de obicei sisteme de alarmare, astfel încât santinela să poată anunţa rapid orice situaţie apărută.
Conform regulamentelor militare, cât este în post santinela poate primi ordine doar de la comandantul gărzii şi doar după recunoaşterea prin parolă. Orice altă persoană care încearcă să intre în zona santinelei este oprită şi reţinută (chiar dacă este vorba despre un alt superior), fiind chemat comandantul gărzii.
Santinelele au asupra lor arme cu muniţie de manevră şi pot face uz de acestea"- de aici.

Chiar ziceam, uite domnule că de data asta şi-au făcut bine temele. Când hopa la ultima propoziţie , citez din nou "arme cu muniţie de manevră". Să mori tu? Santinela pleacă în post întotdeauna cu muniţie de război în afara cazurilor de santinelă la interior/DS/bucătărie şi mai ales când este în post de pază la un depozit de armament. O ştiu ca unul care a cam mâncat vreo jumătate de an gardă pe pâine şi ştiu că aceste reguli nu se pot schimba după cum bate vântul. Nţţ, astea nu!. Şi mai este ceva în paragraful de mai sus. Mai bine spus, mai lipseşte ceva, cel puţin la fel de important ca tot ceea ce au spus ei acolo şi foarte important mai ales în contextul de faţă. Prima îndatorire a santinelei atunci când preia/predă postul este să verifice integritatea sigiliilor sau a celorlalte elemente de siguranţă din/de pe raza postului său şi pe care le are în consemn.


Şi aici mi s-a făcut lehamite de ziariştii de 2 lei de la Mediafax! Şi am trântit şi uşa când am părăsit siteu'! şi nici nu mă mai duc vreodată!

joi, ianuarie 29, 2009

De cate ori?

Am si eu o întrebare referitoare la bannerul de mai jos (care dă într-un survey despre ...bla bla bla):

Deja l-am completat şi la Arhi şi la Dono. Pentru că mi-au cerut-o şi-s băieţi buni!

Acum sunt eu obligat s-o fac peste tot pe unde-i afişat? Dacă nu, se cheamă că-s subiectiv şi am preferinţe? Nu de alta, dar nu are nici cea mai frumoasă formă nici cel mai inteligent fond. Şi-n plus a trebuit să mai dau şi drumul la tot felul de scripturi pân-am reuşit să-l găsesc!

Nici nu mai vorbesc de inepţia celui ce-a compus întrebarea de mai jos:


Aşa e gogule, cine nu-i acolo nu există!

LE: Am fost şi la Ahilosu! Doar m-a rugat frumos şi a şi mulţumit :)

Cum sa faci un sfert de milion pe zi

Nu este vorba de un sfert de milion de euro, nici de dolari, nici măcar de roni. Este despre  250.000 de vizitatori într-o zi.

O poveste frumoasă, ca şi imaginile care au generat-o (şi nici măcar nu-s ale lui!), despre meseria de blogger şi cum se face succesul!

Şi apropo Radu şi tu ai contribuit, nu?