Se făcea că era o minunată dimineaţă de primăvară-vară, cândva acum aproape 13 ani, undeva pe teritoriul UM **** din pădurea din apropierea localităţii xxxxxxx de jos. Era pa când se îngâna ziua cu noaptea, duminica pe când toată suflarea de pe perimetrul UM dormea mai cu abitir, soldatul nostru (fost caporal dar datorită unei situaţii conjucturale deosebite, degradat) pleacă împreună cu colegii săi să-şi ocupe locul în postul de santinelă repartizat pentru acea zi. Paranteza. Trebuie spus că eroul nostru a avut de când se ştie o aversiune viscerală împotriva sculatului de dimineaţă, singura ora logică pe care deşteptătorul său natural o putea recunoaşte era acea de 10 am. Am închis paranteza.
Santinelele se schimbau încet, normal ca de atâtea ori mai înainte Stai! Stai că trag? Cine-i acolo? Parola! Caporalul de schimb la mine, ceilalţi - pe loc răsunau prin pădure pe diferite tonalităţi şi timbre, voci răguşite, sictirite sau amare stricau armonia pădurii ce se trezea la viaţă. Şirul celor 9 soldaţi în proaspetele lor uniforme de camuflaj şerpuia prin pădure către penultimul post de gardă cel de la ieşirea secundară din unitate, aia cu bariera aia strâmbă pe unde ieşiseră ei din unitate în acea noapte de pomină, postul în care creşteau dudele alea nesimţit de mari şi de la care toţi veneau pătaţi şi pe mâini şi pe buze. Era întotdeauna mai mare râsul la postul de gardă, când se făcea descărcarea armelor, să-l vezi pe ăla de la postu' 12 mov liliachiu pe degete răspunzând candid la acuzele şefului de gardă "Bă, iar ai fost la dude?" cu un "Nuuu, să trăiţi. Se poate?".
Tot postul 12 era locul în care era cel mai mare perimetru de patrulat lucru bun pentru cele 3 ore lungi de gardă dar care avea şi cele mai multe ispite. Practic niciunl dintre toţi cei care făcuseră de gardă acolo nu scăpase fără s-o păţească într-un fel sau altul. Acolo majoritatea adormiseră, acolo pe arşiţa verii fiind singurul loc descoperit dintre toate, le era peste poate să nu dea o fugă pân-la umbra de la 10 metri distanţă şi ca un făcut atunci se găsea câte unu să treacă în control.
Era prea devreme şi prin capul lui treceau doar amintiri ale altor dimineţi de duminică petrecute în civilie pe care le revedea ca într-un film din alte timpuri. Trecu pe repede înainte la dimineaţa din vara trecută de după noaptea aia fantastică de pe plaja din Mamaia şi îi veni deodată poftă de o gură de vodkă, de restul ăla de sticlă pe care l-au vărsat pe nisip pentru prietenii care nu mai erau. Îşi aducea aminte de ochii ăia turbaţi care îl obsedau de atunci şi îşi jură, din nou, că odată scăpat avea s-o caute din nou. Şi s-o găsească. Trebuia s-o găsească de data asta.
Şi atunci se auzi strigat. Se depărtă de copacul lângă care zicea el, tocmai se rezemase de-o secundă, (aţipise vreo 5 minute, a zis căpitanul mai târziu) îşi aranjă ţinuta, chipiul de care era tare mândru îşi trecu mâna pe fierul armei de pe umăr şi se minună din nou de cât de rece poate să fie, luă poziţia de drepţi în faţa căpitanului şi-şi începu raportul. Ce a urmat deja făcea parte din altceva. Căpitanul, cu mustaţa aia a lui neîngrijita ca de obicei şi cu vocea repezită de moldovean îi ceru staţia Motorola (erau dotaţi cu staţii din celebrul scandal Motorola şi erau oarecum mândri de asta) să-l cheme pe caporalul de schimb. Făcu o jumătate de răsucire spre dreapta către ciuperca unde ştia că-i fusese lăsată staţia de ce-l pe care-l schimbase. Şi îngheţă.
Năuc, începu să caute. Pe sus, pe jos, pe sub ciupercă, pe lângă. Începu să se bâlbâie, când căpitanul îl întrebă ce are de nu-i dă staţia. Fuseseră prelucraţi că după armă, staţiile erau cel mai important obiect din dotarea unui soldat din gardă. Şi mai ales a unui grănicer. Deşi ei erau într-o nenorocită de pădure în mijlocul ţării, se simţeau mândrii că făceau parte din corpul de elită al grănicerilor. Zeci de scenarii începeau să se ţeasă în capul lui de la prietenul lui taximetrist care-i spusese odată că făcuse rost de o staţie pentru maşină de la cineva din armată pentru o sumă oricum enormă, până la cine ştie care dintre idioţii de colegi ai lui făcuseră o glumă şi acum el intrase în căcat. În capul lui se dezlănţuise iadul.
Ştia că data trecută abia scăpase şi îl şi vedea pe colonel roşu de furie cum îl întrebă Ce mi-ai promis băi derbedeule, deja era roşu de ruşinea pe care ştia c-o s-o simtă. Se înţelesese atât de bine cu colonelul şi cu ginere-su, şeful de la DS, până când o sfeclise prima dată şi îşi promisese c-o să le recâştige încrederea. Şi acum asta. Toate astea pe când încă răscolea nenorocita aia de iarbă în căutarea nenorocitei de staţii. Uitase de căpitan, pe care acum îl vedea stând rezemat relaxat de barieră, vorbind la staţie. La staţia lui!!! Era a lui. Trebuia să fie a lui. Probabil când el căuta bezmetic căpitanul îi dăduse o mână de ajutor şi avusese mai mult noroc. Asta trebuia să fie. Şi faţa i se relaxă, ba parcă chiar zâmbi cu gândul la ce spaimă trase. Îşi şterse broboanele de sudoare îşi aranjă din nou chipiul mai pe ochi (ufff, iar trebuia să se tundă deja avea părul prea mare pentru un soldat de la gardă) şi calm şi încrezător se îndreptă spre căpitan. Îşi atinse din nou PM-ul şi un val de căldură îl învălui.
Ce a urmat avea să depăşească uneori cu mult gradul lui de înţelegere. Ca într-un film suprarealist avea să asiste la tirada făcută de căpitan până la apariţia SSG-ului şi CS-ului. Şi apoi împreună cu aceştia De fapt, atât Robert caporalul de schimb, cel care era din axcelaşi oraş cu elîn marea de moldoveni şi unguri care-i înconjura, cât şi George sergentul de serviciu pe gardă care tocmai preluase serviciul erau la fel de năuciţi ca şi el. S-au jurat mai târziu amândoi în faţa lui că n-au avut niciun amestec, că habar n-aveau despre ce avea să se întâmple, că nici măcar căpitanul nu era acolo din proprie iniţiativă. A făcut apoi din nou arest. A făcut apoi din nou instrucţie. S-a reîntâlnit cu vechea lui mască de gaze, raniţa şi-a umplut-o iar cu bolovanii ăia noduroşi şi i-au umplut din nou bocancii de apă. Mai trecuse prin asta, ştia cum era. După 6 ore când ceilalţi se pregăteau pentru fotbalul de duminică după amiaza, pe terenul pe care el tocmai îl arase, l-au lăsat/ajutat să se ducă la masă. Iar apoi, după desert, a avut de scos haznaua. Normal că a borât tot nu mai conta. Apoi la arest, a apucat sa doarmă toată noaptea aşa cum nu mai făcuse de câteva luni bune de când tot făcea gardă. Dimineaţă a scos tot arsenalul corpului de gardă şi a curăţat toate armele până la prânz.
Apoi a urmat partea nasoală despre care doar auzise ca s-ar practica la ei în unitate. Nimeni dintre soldaţi nu o văzuse cu toate că poveşti ştiau cu toţii despre ea. A fost scos pe terenul de fotbal, din nou echipat cu masca pe figură, cu PM-ul lui agăţat de gât şi a fost împodobit. A aflat mai târziu c-a avut atârnate pe el 10 PM-uri, 2 PSAL-uri o mitraliera grea precum si 2 AG7-uri. Tot mai târziu a aflat c-a alergat toate cele 100 de ture de teren câte primise ordin. Doar că pe la jumătate n-a mai rezistat, asta-şi aducea şi el aminte, şi şi-a scos masca de pe figură şi-a aruncat-o într-o poartă să ştie de unde s-o ia la final.
După asta, l-au iertat. Cu timpul aproape au uitat cu toţii. El a continuat să bage gardă şi-n timpul liber tocea cartea de economie şi pe cele de mate. Căpitanul îi devenise meditator la matematici şi-l susţinea pe cât putea. El i-a semnat biletul de voie când a plecat să-şi facă actele pentru dosarul de înscriere la facultate. Tot el i-a aranjat şi cu fişa medicală la policlinica armatei. Şi tot el , folosindu-se de uniformă l-a băgat în faţă la înscriere, şi-a rezolvat-o în juma de oră nu în 4 ore ca ceilalţi. Iar cererea pentru permisie pe perioada examenelor tot el i-a înaintat-o colonelului. Şi tot el a fost cel care l-a chemat în biroul aceluiaşi colonel. Iar apoi a plecat.
Rămaşi singuri aproape bătrânul colonel şi tânărul soldat n-au vorbit mult. De fapt, acel Ştii ce-ai făcut! rostit cu voce tare de colonel nu i-a oferit prea multe de negociat. A ascultat semi-discursul despre responsabilitate, angajament, calea în viaţă şi aproximativele scuze ale colonelului şi-a a înghiţit în sec. Îi venea să plângă oarecum de nervi, c-a avut încredere în acelaşi om care-i garantase ceva şi-acum îşi lua cuvântul înapoi, dar n-a făcut-o. Nu l-a privit în ochi cu toate că atunci la cele 100 de ture o făcuse. Aflase, tot după, că la fiecare tură pe care-o dăduse ridicase capul în direcţia colonelului de fiecare dată când trecea prin dreptul lui, la început ca să-l privească în ochii prin geamul aburit al măştii iar mai apoi, pe măsură ce puterile-i piereau, era mai mult o intenţie. Acum i-a evitat privirea cât a stat în biroul lui dar i-a strâns mâna la plecare şi-a bâiguit ceva la plecare.
Peste 3 săptămâni s-a liberat şi şi-a promis la ieşirea pe poarta unităţii, sa lase totul în urmă şi să uite, să uite tot ... Asta până a auzit de povestea Ciorogârla!
(va urma)
Postări
